Cetatea Medievală din Câlnic
Drumul care duce la Câlnic și care, odată ce părăsește șoseaua dintre Sebeș și Sibiu, intră într-o zonă de câmpie și deal, e cel mai simplu mod de a înțelege ținutul săsesc: molcom, nespectaculos, echilibrat, previzibil, odihnitor, ușor de abordat. E descrierea pe care un sat precum Câlnicul o merită în totalitate, după mai bine de opt secole de la colonizarea sașilor, aici.
Înainte, însă, de a intra în sat, peisajul domol de lanuri și coline, care ilustrează cât se poate de bine Podișul Secașului, vă va face să țineți minte aceste locuri. O exprimare plastică, pentru felul în care vă veți simți aici, ar fi că vi se lipesc ochii de aceste priveliști. Drumul de asfalt, întins pe 4 km din locul în care se desprinde din șoseaua națională, străbate acest ținut nehotărât de dealuri și câmpii și vă ajută să înțelegeți că urmează un sat întocmai ca ele: nici spectaculos sau monumental, nici sec sau plat. Un tărâm domol, un tărâm între monumental și banal. Iar când intrați în Câlnic, sat care vă va uimi cu străzi largi și fațade vesele, cu porți înalte și flori la geam, veți ști că ați intrat într-un spațiu care pare a fi, mai degrabă, un fel de „muzeu” cu străzi. Un „muzeu” care a aparținut, cândva, sașilor. Un „muzeu” care se laudă cu una dintre cele mai bine conservate cetăți medievale din Ardeal.
Anul 1269 marchează preluarea satului de către greavul Chyl de Kelling („greavi” fiind nobilii sași cu atribuții de judecători), familiei sale datorându-i-se așezarea sașilor din întreg Podișul Secașului. De altfel, dezvoltarea Câlnicului a început la scurt timp după preluarea lui de către coloniști, dovadă stând cetatea care se înalță din centru și care se vede din depărtări. Inclusă în patrimoniul UNESCO, împreună cu biserica evanghelică din apropiere (care se află la doi pași lângă și care, credeți-mă, merită vizitată pentru ambianța sa inconfundabil gotică), fortificația Câlnicului este exemplul absolut de monument bine conservat. Practic, felul în care vedem azi acest edificiu e întocmai felul în care îl vedeau sașii, acum câteva secole, în deplinătatea frumuseții sale romanice: curtină de ziduri groase, ferestre înguste, metereze înalte, turn de poartă, șanț de apă, capelă, acoperișuri piramidale și încăperi joase. Construită în secolul al XIII-lea, inițial ca reședință nobiliară a greavului, cetatea a fost apoi vândută sătenilor, care i-au adăugat mai multe ziduri, o capelă, turnul porții și turnul de apărare. Acesta din urmă, pierzându-și între timp rolul militar, a fost transformat în afumătoare pentru slănină, de unde și numele de Fleischturm. Merită menționată și perioada de renovare capitală, în anii ’60 ai secolului XX, necesară pentru a repara fisurile cauzate de cutremure.
Curtea cetății e vizibil dominată de turnul central – donjon –, numit Siegfried, a cărui înălțime actuală atinge 20 m. În trecut, acesta avea 14 m, însă a fost suplimentat cu două niveluri ulterioare. Dacă, inițial, donjonul era spațiu pentru dormitoare și camere de locuit, el a fost transformat, după raidul turcesc din 1438, în turn de apărare. Era, de altfel, ultima linie de apărare în caz de asediu, fiind un bun adăpost pentru arme și hrană. Structural, parterul e alcătuit dintr-o încăpere boltită, aceeaşi structură păstrându-se şi pentru primul nivel. Etajul I se presupune că a fost cameră de locuit, fiind vizibile urmele unui şemineu. Ultimul etaj era probabil destinat dormitoarelor, fiindcă nu mai e boltit, ci format din tavane. În prezent, turnul adăpostește un mic muzeu cu colecții de artă medievală și populară săsească, exemplificată prin costume țărănești, icoane, ceramică, instrumente muzicale.
Acces din Sebeș înspre Câlnic: din centrul Sebeșului, nu faceți mai mult de 10 minute până în sat. Trebuie să mergeți pe DN1, pe direcția Sibiu, iar după 10 km de mers, faceți dreapta, pe DJ 106 F. Șoseaua vă va duce direct la Câlnic.
drepturi asupra conținutului: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș
text & foto: Rareș Florian Tileagă
