Mănăstirea Oașa
Dacă tot sunteți în Sebeș și v-ați bucurat, deja, de ambianța săsească a ulițelor sale medievale și a clădirilor-monument care dau greutate centrului istoric, poate n-ar fi rău să vă continuați călătoria, urcând pe Transalpina, în Munții Șureanu. Acolo se află un loc care merită cunoscut în detaliu: mănăstirea Oașa, spațiu de refugiu pentru tot sufletul.
Oașa este, fără nici un dubiu, un nume sonor în Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, a cărui întindere izbitor de frumoasă, oceanică, e vecină cu Transalpina. Poate pentru că e ctitorită de Sadoveanu, sau poate pentru că mănăstirea a devenit pur și simplu un punct de referință în monahismul românesc, începând cu 1990, anul sfințirii ei ca mănăstire. Cert e că, înainte cu mult timp ca Transalpina să existe și înainte cu mult timp ca mănăstirea să ajungă la urechile cuiva, Oașa fusese dintotdeauna ceea ce e și azi: un loc ferit de lume. Sau, altfel zis, un loc aproape de cer.
Din fericire, nici turismul gălăgios al Transalpinei, nici îmbulzeala pelerinilor n-au reușit încă să tulbure tihna de dincolo de poarta de lemn a mănăstirii. E spațiul arhaic prin excelență, care încremenește timpul în mod anistoric: icoane făcătoare de minuni, lângă altar; copii, adulți și bătrâni, îmbrăcați în straie populare la slujbă; seri duhovnicești în miez de iarnă, la lumină de lămpaș; muncă și rugăciune de dimineața până noaptea, dusă de obștea călugărilor întocmai ca în Athos. Oașa (sau „Fetița”, cum i se mai spune) este, pentru sufletul celor care au intrat pe poarta ei de lemn, un loc cu binecuvântări.
Cum treci de poarta de lemn și urci treptele de piatră de sub clopotniță, vezi biserica a mănăstirii, ctitorită de Mihail Sadoveanu, împreună Ionel Pop, în 1936. Inițial, ea se afla pe Valea Frumoasei, dar a fost strămutată aici în 1983, odată cu construirea barajului Oașa. Pictată în 1986, de același Liviu Dumbravă din Gura Humorului care a pictat și schitul Țețu, putem spune, fără exagerări nostalgiste, că biserica te întâmpină ca un veritabil spațiu de frumusețe și tihnă.
Mănăstirea propriu-zisă, cu obște de maici, a luat ființă în anul 1990. După 10 ani, a fost înlocuită cu obște de călugări, dar schimbarea nu a afectat ritul. El a rămas athonit, adică cu trai zilnic împărțit între muncă și rugăciune, cu zile care încep pe lumina lunii, la slujba de miezonoptică, și care se încheie la amiază, când toată suflarea mănăstirii se odihnește pentru câteva ore. Nu oricând în timpul zilei, deci, poți „da buzna” la Oașa.
Și, pentru că vorbim de atitudini, nu treceți nepăsători pe lângă Icoana Maicii Domnului din fața altarului, cunoscută de-a lungul anilor ca făcătoare de minuni. Veți mai găsi acolo, într-o raclă de sticlă ornamentată, moaște ale sfinților Pantelimon, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin și Arsenie cel Mare.
De acea blândețe creștină nesimulată, de care vorbesc de obicei poveştile cu tâlc ale Patericului, vă veți convinge stând de vorbă cu oricare din monahii de la Oașa. Dar în special cu starețul Iustin Miron, călugărul de la care aflăm că obștea de la Oașa e alcătuită din monahi păstoriți de însuși Teofil Părăian, vestitul duhovnic de la Sâmbăta, adormit întru Domnul. Urmele marelui părinte sunt, așadar, peste tot în mănăstire, astfel că, pentru cei care au avut bucuria să-l cunoască, o simplă vizită la Oașa va însemna mult. Nu mai puțin contează faptul că monahii „de la Fetița” sunt oameni cu carte, deloc străini de ce se întâmplă în lume, în ciuda prejudecăților noastre pripite la vederea hainelor negre, a bărbilor lungi, a privirii în pământ. Sunt intelectuali veritabili, iar dovadă stau saloanele lor teologice, organizate de obicei lungile seri de iarnă, când se face studiu biblic. Nimic mai plăcut într-o seară, la munte. Oricine e bine primit.
Totodată, Mănăstirea Oașa e unul din puținele lăcașuri din Europa unde încă mai puteți vedea, la liturghii, săteni îmbrăcați în straie populare, probabil țesute cu mâna lor. Farmecul rural este, deci, netrucat. Bine ați venit la Oașa, locul în care fumul de lumânare urcă drept în sus.
Acces din Sebeș înspre mănăstirea Oașa: accesul rutier, din Sebeș, începe pe DN 67 C (șoseaua Transalpina), trece prin satele Petrești, Sebeșel, Laz, Săsciori și Șugag, apoi continuă până la lacul Oașa. Distanța Sebeș – Oașa e de 64 km. De acolo, faceți dreapta pe drumul neasfaltat DJ 704, care continuă 7 km până la mănăstire. De la Sebeș la Oașa e asfalt bun; de la Oașa până la mănăstire drumul este accidentat, dar practicabil inclusiv de către mașinile mici, cu gardă joasă.
drepturi asupra conținutului: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș
text & foto: Rareș Florian Tileagă
