Lucian Blaga
Sebeșul există, în documente, de opt secole. Din 1245, istoria acestui burg apare în cărți și memorii.
Dar felul în care Sebeșul există, începând cu Lucian Blaga, născut aici, în Lancrămul Sebeșului, ne face să credem că doar un nume mare, precum al lui Blaga, ar putea da unui loc însemnătatea pe care o merită. Când privim, deci, Lancrămul pe hartă – acest „buzunar de provincie”, cum însuși Blaga îl numea în Hronicul și cântecul vârstelor, 1965 – n-am greși să spunem că acest sat a devenit celebru datorită lui Blaga. Întocmai ca Ipoteștiul lui Eminescu sau Prislopul lui Rebreanu.
În Lancrăm a văzut Lucian lumina zilei, în 1895 („sat al meu ce porți în nume / sunetele lacrimei” – 9 mai 1985), fiind cel mai mic din cei nouă frați, numele tuturor începând cu litera L (era o preferință a tatălui Isidor, preot în sat). Dintre toți frații, însă, micuțul Lucian s-a remarcat prin tăcere. E un lucru cunoscut că Lucian Blaga nu a vorbit până la 4 ani, fiind „mut ca o lebădă” (Autoprotret, 1942), până în ziua în care, într-un moment de revelație, s-a priponit în fața mamei și, punându-și mâna la ochi de rușine, s-a pus pe vorbit. Pronunța deslușit, legat, clar, propoziții întregi. Câțiva ani mai târziu, moare tatăl, punct de cotitură care a însemnat două lucruri pentru Lucian: drama plecării din casa părintească (azi muzeu în Lancrăm), mama fiind nevoită să se mute la Sebeș și să vândă locuința, și începutul lecturilor din biblioteca tatălui. De acum încep și primele încercări poetice; cumpără cărți de filosofie și literatură, cu bănuți din vânzarea hainelor vechi ale fraților săi, și se înscrie la Teologie, în Sibiu, pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. În 1916, Blaga face o vizită la Viena, unde va studia filosofia și biologia, obținând doctoratul în filosofie, și unde o va cunoaște Cornelia Brediceanu, viitoarea soție. În preajma Marii Uniri revine în țară, cariera sa cuprinzând episoade de profesorat la Cluj, dar și funcții diplomatice la Varșovia, Praga, Viena, Geneva, Lisabona, Berna, Viena. În marea trecere prin viață, s-a bucurat de o întrevedere cu Mahatma Gandhi, dar și de o nominalizare la Premiul Nobel pentru literatură, în 1956, pe care comuniștii au respins-o discret. A trecut la cele veșnice în 6 mai 1961, în urma unui cancer la coloana vertebrală, fiind internat în spital în ultimele luni de viață. Alături de el a fost, până în cele din urmă clipe, soția Cornelia, care a mărturisit că, în ultima lui noapte, s-a trezit brusc și a spus că va muri într-o oră. Așa s-a și întâmplat. A fost, apoi, îngropat în pământul satului natal, Lancrăm.
Nu ne plac cuvintele mari și frazele umflate, dar despre Lucian Blaga nu se poate vorbi altfel. Uriașa operă, care cuprinde poezie (șapte volume), dramaturgie (10 piese și poeme dramatice), filosofie (20 cărți de eseuri, articole și studii, grupate în patru trilogii antologice), traduceri, aforisme și prefețe la antologii te îndeamnă să spui că Blaga a fost, pe deplin, ceea ce atât de necuprinzător se poate numi „om al literelor”. Figură enciclopedică a perioadei interbelice, Blaga s-a remarcat, pentru posteritate, prin titluri esenţiale precum Poemele luminii, Pașii profetului, În marea trecere, Pietre pentru templul meu, Trilogia cunoaşterii, Luntrea lui Caron, Tulburarea apelor, Meşterul Manole, Hronicul și cântecul vârstelor. E o enumerare nedrept de lapidară, dar sunt titluri care au marcat cultura română și care și-au făcut loc, de multă vreme, în manualele liceenilor.
Ca și curiozitate, Blaga nu era vestit doar pentru lucrările sale, ci şi pentru firea sa și tabieturile sale. De pildă, avea reacții isterice dacă se lovea de lipsă de apreciere sau evaluări pripite, în privința operei sale. Era nespus de ordonat, îşi respecta programul zilnic, fie că era de lucru sau de destindere şi ţinea la orele de somn şi de masă. Când mergea pe stradă, ronţăia boabe de cafea; le avea în buzunar şi îi servea şi pe alţii. Dacă se afla într-o companie agreabilă, îi plăceau calambururile şi se amuza cu hohote de râs, transmiţându-le şi celorlalţi voia bună.
