Piatra Craivii
În România, Carpații înseamnă doar câteva nume de vârfuri, pe care îi știm cu toții din clasa a IV-a: Ceahlău, Omu, Moldoveanu, Peleaga, Parângu Mare. În plus, cam despre aceleași masive se vorbește la meteo, pe site-urile de turism și pe forumurile de călătorie, ca și când altele n-ar mai fi. Altele, cel puțin la nivel de imagine, nici nu par să existe. Tocmai de aceea, vă invităm să citiți articolul de mai jos, ca să aflați că mai există vârfuri în România, pentru care merită să sacrificați câteva zile din viață, cu rucsacul în spate.
Vârfurile de mai jos sunt toate din județul Alba și, dacă vă aflați în Sebeș, vă „costă” doar câteva ore să ajungeți pe vârful lor. Dar merită. Merită din plin. Poate vă va surprinde că avem atâta natură, în acest județ, atâta timp cât județul Alba înseamnă, pentru mulți, doar Mihai Viteazul, Avram Iancu, cetatea și Marea Unire de la 1918. Nu, Alba înseamnă și cărare de munte, și brazi, și piscuri pe care doar vulturii le ating, și lacuri glaciare, irezistibil de frumoase. De la nord, din Apuseni, până în centrul județului, în ținutul colțuros (la propriu) al Trascăului, munții județului Alba au ce oferi. Au cu ce să vă surprindă și sunt obligatorii pentru turistul care pretinde că-i plac potecile de munte. Iată-i, mai jos, într-o lapidară selecție. Azi, despre Piatra Craivii (alt. 1.078 m).
Piatra Craivii, de lângă Alba Iulia, e cum desenam noi munții în copilărie: un vârf ascuțit, în care te înțepi dacă pui mâna. Înalt, stâncos, fotografiabil, desenabil, povestibil, e muntele care, spun mulți, ar ascunde capul lui Decebal. În fine, e muntele clasic. Din simplul motiv că e sălbatic. Și, culmea, accesibil, chiar și celor cu picioare leneșe. Părerea noastră, de călători, e că singurul lucru care v-ar putea opri să urcați pe Piatra Craivii e frica de înălțimi. Și vremea rea. În rest, aveți toate motivele să vă cățărați pe cei 1.078 m pe care îi măsoară stânca: priveliștile amețitor de largi; aventura de urcare pe coate și genunchi; ruinele cetății dacice Apoulon; Poiana Inimii, din vecinătate; legendele locului; off-road-ul generos pentru MTB, moto și 4×4.
Traseul de urcare prin Bucerdea Vinoasă e cel mai ofertant, ca peisaj, toamna, în octombrie, când totul e ruginiu, galben și încă verde. De cum ieșiți din sat și urcați prin superba livadă de meri, traseul vă duce iute sus. Încă de pe acum panoramele încep să vi se așeze la picioare, la doar 15 de minute de când ați început urcușul. Dar veți căsca ochii abia din secunda în care veți porni pe traseul de urcare pe stâncă. Realmente cu fiecare pas făcut, veți fi cu un metru mai sus și mai departe de vale iar locurile prin care știți că ați trecut vor părea miniaturi. Valea, culmile îngrășate de verdeață, Alba Iulia, Ighiu etc. Totul e mic și departe, înșelător de palpabil când e atmosfera clară. Iar de sus, de la crucea din vârf (cota 1.078), veți admira Cheile Turzii, Piatra Cetii, văile Munților Trascău, ca niște jgheaburi verzi, Culoarul Mureșului, Alba Iulia, Sebeș, Munții Șureanu, chiar și crestele Făgărașilor. Atenție, însă, admirați și stați deoparte; nu vă apropiați nici măcar la un metru de prăpăstiile care pornesc din vârf.
La baza Pietrei Craivii e un izvor. Luați-l ca reper, fiindcă abia de acolo începe urcușul. Un urcuș obositor, cu of-uri și transpirații, dar palpitant. La început, traseul e cu pajiști, cu copăcei, dar se transformă treptat în cărări înguste, strecurate printre bolovani, pe care nu-i urci decât dacă te împingi în picioare, dacă te sprijini de omul din față și dacă te prinzi bine cu mâinile. Bocancii adecvați, obligatorii firește… Cât despre „omul din față”, ideal ar fi să fiți însoțiți de persoane care au mai urcat acolo. Mai ales că traseul nu e bine marcat, iar hăurile care se cască la un pas distanță pot crea panică în cazul în care n-ați nimerit pe cărarea corectă și v-ați pomenit pe un dead-end.
drepturi asupra conținutului: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș
text & foto: Rareș Florian Tileagă
