Mănăstirea franciscană „Sf. Bartolomeu”
Un călugăr în sandale, îmbrăcat din cap până-n picioare în rasă maro și cu glugă pe creștet s-ar putea să fie, uneori, singura ființă umană pe care o veți vedea în mănăstirea franciscană din Sebeș.
Și, totuși, mănăstirea asta e unul dintre cele mai vizitate spații sacre din oraș. Pare greu de crezut, dat fiind că slujbele sunt doar săptămânale, iar comunitatea romano-catolică e mică. În plus, nu cred să fi văzut vreodată mai mult de trei oameni rugându-se acolo în același timp. Fluxul credincioșilor, în mănăstirea franciscană, e discret; se intră, se roagă și se iese. Ușile sunt deschise încontinuu, de dimineața până seara și rar, foarte rar s-ar putea să vă nimeriți în timpul slujbei. Iată, pe scurt, unul dintre cele mai liniștitoare spații din Sebeș, spațiu de rugăciune tăcută, fără ritual, spațiu de tihnă monahală, care pentru mulți înseamnă cel mai bun refugiu. Este, practic, una dintre insulele de pace ale Sebeșului.
Mănăstire în plin oraș, aflată pe o uliță rar circulată, deși duce în centru, ea se numește „Sf. Bartolomeu”. Veți remarca grandoarea interiorului, rafinamentul statuilor și al orgii, retablul baroc și ferestrele gotice. De aproape trei secole, biserica e mănăstire franciscană; înainte, însă, fusese dominicană, aparţinând unei alte biserici, care se prăbuşise după războaiele cu turcii. Astfel, ceea ce se vede astăzi este lucrarea (datată 1731) a unor arhitecţi de factură neogotică.
Nu știu în cel fel am putea descrie mai bine mănăstirea… „Monahal” sau „ecleziastic” cred că ar fi termeni prea reci, prea generici pentru acest spațiu monastic. Ținând cont că mănăstirea se află chiar în centrul Sebeșului și că e un spațiu preferat de mii de oameni, care se roagă în tihnă acolo, pe rând, fără să-i știe nimeni altcineva decât Dumnezeu, cred că cea mai bună sintagmă ar fi „mănăstirea din inima Sebeșului”. La propriu și la figurat, în deplinătatea sensului.
drepturi asupra conținutului: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș
text & foto: Rareș Florian Tileagă
