Țara Moților
Dacă ar fi să găsim o singură expresie prin care să descriem Țara Moților, ca relief de munte, cea mai potrivită ar putea fi „e tot ce trebuie să văd, ca să cred că am văzut tot”. Într-adevăr, pe oricare drum ați umbla, prin Apuseni, veți crede că ați vizitat tot ce trebuia vizitat și că toți munții și toate văile despre care știați din broșuri au fost acolo și i-ați văzut. Va fi, deci, cu atât mai interesant când veți afla că ați fost pe doar unul dintre cele 10.000 de drumuri montane ale Apusenilor și că, matematic vorbind, ați văzut 0,01% din ceea ce puteați vedea. Având cel mai pronunțat profil carstic din Europa, Munții Bihor dețin un număr impresionant de piscuri, abrupturi, chei, peșteri, grote, de parcă aici, în această parte centrală a României, ar fi fost înghesuite, de-a valma, toate stâncile pământului. Nu degeaba nordul Apusenilor se mai numește și Țara de Piatră, nume la fel de ilustrativ ca Țara Moților. Aici sunt Cheile Albacului, lungi de 4 km, încovoiate în jurul râului ca un uriaș care parcă se ferește de apă. Aici sunt Cheile Ordâncușii, înguste pe alocuri cât pentru un cal și o căruță, fiind printre cele mai strâmte și înalte din Apuseni, cu pereți de calcar care ascund peste 70 de grote. Aici sunt și Cheile Mândruțului, cu pante stâncoase pline de avenuri, grote și peșteri, între care cea mai însemnată e Peștera Corobana Mândruțului.
Și, totuși, Țara Moților nu e 100% stâncă. E la fel de mult pajiște și culme domoală, pe cât e piatră și pisc. În mod paradoxal, cele mai înalte vârfuri din Apuseni nu sunt cele de piatră, care par să zgârie cerul, ci vârfurile rotunjite, cu platouri întinse ca niște câmpii. De fapt, profilul corect al Apusenilor este o îmbinare de vârfuri blânde și stâncărie abruptă, de accesibilitate și impenetrabilitate, reflectând întocmai firea ardeleanului: calmă, moale, previzibilă, dar și tăioasă și zgrunțuroasă atunci când lucrurile o iau pe dos.
Fiți gata, deci, să urcați pe cărări perfect accesibile, pentru ca la un moment dat, după colț, să vă aștepte un perete de piatră înalt de 30 m. Iată de ce masive ca Biharia, Găina și Cucurbăta Mare, toate domoale, aflate la peste 1.400 m altitudine, par să fie în dezacord total cu vecinătatea lor, formată din crestele Văii Arieșului. Și iată de ce pentru turistul de rând e mai ușor să descopere culmile moi ale Apusenilor, decât stâncăria pentru care e nevoie de pioleți și corzi. De la platourile alpine largi, parcă fără sfârșit ale masivului Găina (1.486 m alt.), la culmile uscate de vânt, acoperite de iarbă numai bună pentru pășunat, de pe Cucurbăta Mare (1.849 m alt.), Cucurbăta Mică (1.769 m alt.), Biharia (1.579 m alt.) și Ocoale (1.325 m alt.), Țara Moților își arată cealaltă „față”: de munte deschis, abordabil, munte de stat la iarbă verde, pe pătură, la cota 1.849.
Munții Țării Moților înseamnă, totodată, apă. Nu veți găsi, însă, diversitatea lacurilor din Șureanu, nici cascadele magnifice din Trascău. Fotografii nu vor avea de ce să exulte, în Țara Moților, când vor umbla cu harta în mâini, căutând luciu de apă spectaculos. Aici, spectacolul nu stă în întinderile mari de apă și în priveliștile pe care britanicii le numesc, comercial, breathtaking, ci într-o alcătuire intimistă de izvorașe, pârâuri, izbucuri și mici cascade. O punte de lemn, peste un pârâu fără nume; o cascadă furioasă, scurtă, iute, în care nici nu vă imaginați câți păstrăvi mișună; un râu domol, larg, care pare mai degrabă lac; un izbuc într-o peșteră, care uneori curge, alteori ba – toate acestea vin în completarea peisajelor cu brad, fag, stejar, stâncă și cărare și vă vor înmuia inimile mai repede decât ați crede. Cu atât mai mult cu cât fiecare din ele este un fel de element-surpriză: întocmai ca în cazul stâncilor, apele din Țara Moților sunt de găsit acolo unde nu vă așteptați. Ca și când n-ar fi trebui să fie acolo.
Două exemple bune, în acest sens, sunt cascadele Pișoaia și Vârciorog. Prima (Pișoaia) e aproape de drum, dar n-o veți vedea decât în clipa în care sunteți extrem de aproape de ea. Are un front de despletire a apei de 25 m, pe o înălțime de 18 m și e înconjurată de un covor de pajiști superbe, neobișnuite pentru această regiune, care vă vor trimite cu gândul la vegetațiile tropicelor. Cealaltă cascadă (Vârciorog) e mult mai departe de casele localnicilor. De fapt, este atât de departe de satul Arieșeni, încât ați crede că v-ați rătăcit căutând-o. Abia în secunda în care sunteți gata-gata să vă pierdeți răbdarea, pe drumul de munte care se îngustează din ce în ce pe sub brazi, veți avea bucuria să descoperiți, „la capăt de linie”, zgomotul unei cascade care, practic, închide traseul turistic. Ambele – atât Pișoaia, cât și Vârciorog – vă vor răsplăti cu priveliște și vitalitate. Iar fotografii, inclusiv cei care căutau întinderi oceanice de apă, vor avea de lucru: aici, cele mai bune cadre vor fi close-up-uri cu pietre umede, apă învolburată, vegetație luxuriantă, pești, copii jucându-se în apă.
drepturi asupra conținutului: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș
text & foto: Rareș Florian Tileagă
