Radu Stanca
„Când Dumnezeu a creat femeia, a scos din pieptul bărbătesc tocmai coasta care apăra inima.”
Este unul dintre aforismele lui Radu Stanca (1920-1962), celebru, printre contemporanii săi, pentru spiritul viu și vorbele de duh.
Născut la Sebeș, într-o casă din micul centru istoric, Radu Stanca provine dintr-o familie al cărei nume are rezonanțe largi: Radu e frate al cronicarului de teatru Horia Stanca, nepot al lui Dominic Stanca, medic și cercetător de renume, precum și văr al fiului acestuia, pe nume tot Dominic Stanca, actor, dramaturg, poet și traducător. Încă din fragedă copilărie, Radu Stanca își începe anii de școală la Cluj și continuă, în orașul de pe Someș, până când licența și-o ia în litere și filosofie, remarcându-se ca student apreciat de Blaga. Se va angaja, ca suplinitor, la catedra de filosofie condusă de Blaga și începe să scrie poezie și teatru, în colaborare cu o revistă din Sibiu, prilej cu care se distinge ca autor de inspirație baladescă. Se apropie din ce în ce mai mult de teatru, regizând, pe scena teatrului sibian, titluri din dramaturgia românească și universală. În 1956, la insistențele sale, se înființează secția germană în teatrul de la Sibiu, după care se stabilește la Cluj, unde este numit prim-regizor al Teatrului Național din Cluj. Aici va și monta, în ultimii ani de viață, piese de Cehov și Caragiale, însă agravarea bolii pulmonare îl împiedică să-și continue activitatea. Radu Stancu se stinge, la vârsta de doar 42 de ani, la Cluj; după numai câteva luni, moare unicul său fiu, Barbu, în vârstă de 9 ani.
În istoria culturii române și a teatrului românesc, în special, numele lui Radu Stanca se distinge în mod special pentru contribuția sa ca regizor, autor de text dramativ, poet și eseist. A publicat în revistele „Gând românesc”, „Kalende”, „Revista cercului literar”. Azi, bibliografiile facultăților de teatru îl includ în mod obligatoriu, iar Teatrul Național din Sibiu îi poartă numele.
